Duminică 17 August, la ora 19,00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic va invită să ascultaţi „Adunarea femeilor” de Aristofan, în traducerea lui Alexandru Miran şi adaptarea radiofonică a lui Costin Tuchilă. Regia artistică: Cristian Munteanu.
În distribuţie: Mariana Mihuţ, Alexandru Arşinel, Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzica originală îi aparţine lui Gabriel Bassarabescu. Interpretează: Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaute), Cristian Balea (percuţie). Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2003. Spectacolul va fi difuzat în reluare sâmbătă 23 august, la ora 13,15, la Radio România Internaţional.
Foto: Aristofan (cca 450–386 î. Hr.)
„Conservator, feminist, utopist” sunt termeni care apar frecvent în analiza operei lui Aristofan. La 10 ani după alegoria din „Pacea” (421 î. Hr.), când Atena se afla din nou în război cu Sparta, dramaturgul propune o „soluţie” artistică de-a dreptul neaşteptată pentru obţinerea păcii, în comedia „Lysistrata”, care şochează şi astăzi prin ineditul viziunii sale. Pentru a-i obliga pe bărbaţi să încheie pacea cu Sparta, Lysistrata, prima eroină din istoria comediei greceşti şi unul dintre personajele cele mai reliefate din teatrul lui Aristofan, pune la cale un plan ingenios: femeile vor refuza bărbaţilor favorurile dragostei până când aceştia vor renunţa la război. Ea adună câteva femei din Atena, Sparta şi din alte cetăţi şi după ce le convinge, cu destulă dificultate, le pune să jure că nu se vor abate de la planul propus.
Foto: Alexandru Arşinel, la audiţia în avanpremieră a spectacolului „Adunarea femeilor” (martie 2003, în studioul „Mihai Zirra al Radiodifuziunii)
De la această viziune „secvenţială” asupra rolului femeii, Aristofan va trece în penultima sa piesă, „Adunarea femeilor” (jucată probabil în 392 î. Hr.), la o utopie angrenând întreaga construcţie socială. Penultima, cronologic, dintre cele 11 piese păstrate de la Aristofan are un titlu, „Ekklesiazousai” („Adunatele”), care „constituie în sine o glumă, căci verbul «ekklesiazo» («a aduna pentru luarea hotărârilor») nu se întrebuinţa niciodată la participiul feminin.” (Robert Flacelière, „Istoria literară a Greciei antice”). Nimic din verva scânteietoare a comediografului, din puterea lui de observaţie, din capacitatea limbajului de a înfăţişa în pastă „grasă” frământările epocii, o realitate pe care o deducem cu suficientă claritate, nu lipseşte de aici. Ca şi în „Plutos” (388 î. Hr.), în „Adunarea femeilor” parodia este totală. Fără nuanţele de revoltă din ultima piesă, ţinta satirei lui Aristofan o constituie aici teoriile sociale utopice care circulau în cercurile înalte ateniene, ideile lansate de Protagora şi de alţi sofişti. S-a spus că subiectul „Adunării femeilor” plutea în aer, la fel cum – opinie curentă la mulţi cercetători – piesa aceasta ar anunţa „Republica” lui Platon. Aceste aspecte pot desigur interesa astăzi, chiar dacă nu ele dau tonul atracţiei pentru utopia peste care Aristofan toarnă o tolbă de săgeţi. „Tematica ei, scrie Vito Pandolfi, are o vigoare neobişnuită.” Dispreţul nu se manifestă printr-o negaţie cinică ori printr-o punere în pagină, cu mijloacele comicului, a conflictului de idei, ci se transformă într-un râs de cele mai multe ori „gros”, convocând un registru de trimiteri directe sau aluzive la persoane, obiceiuri, relaţii sociale greu de desluşit pentru spectatorul contemporan, dar care făceau deliciul publicului din Atena.
Foto: Regizorul Cristian Munteanu (25 august 1936–31 ianuarie 2008)
Poetul imaginează un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea bunurilor. „Voi face să crească o singură viaţă comună, la fel pentru toţi”, în care va curge „belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora (nume compus transparent din „praxis” şi „agora”), stratega, conducătoarea revoltei femeilor care, deghizate în bărbaţi, preiau puterea în Cetate. Comunismul avant la lettre se combină ridicol cu un feminism stupid, deznodământul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescă. Aristofan atacă vremurile de falsă democraţie, decăderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabă a modei noi, credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.
Foto: Scenă de comedie, frescă dintr-o casă din Pompei, reprezentând dialogul dintre un bătrân şi două curtezane
În zori, Praxagora adună femeile îmbrăcate în mantii bărbăteşti, dotate cu ciomege şi bărbi şi, după o repetiţie generală, porneşte spre locul Adunării. Misterios la început, dialogul răsfrânge abilitatea sui-generis a conspiraţiei. Până se dezmeticesc bărbaţii, femeile au şi devenit stăpâne pe cetate şi Praxagora prezintă cu o siguranţă de invidiat noua alcătuire socială în care totul devine comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului său, „cetăţeanul sceptic”. Euforia nebunească a înfăţişării noii ordini sociale, în care nu va mai fi nevoie de tribunale (uriaşă deziluzie pentru atenieni!), pentru că nimeni nu va mai avea de ce să fure sau să înşele, iar în oraş va exista „un singur lăcaş”, prin dărâmarea zidurilor dintre încăperi, atinge apogeul când bărbaţii încep să-şi scoată lucrurile din casă pentru a le preda în Agora „averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Până şi femeia va fi bun comun, desigur după anumite reguli care trebuie să-i mulţumească pe toţi. „Bărbaţii mai neizbutiţi vor pândi după cei mai frumoşi, când se-ntorc / de la prânzuri acasă, vor sta să-i aştepte pe străzi şi pe la răspântii. / Femeilor nu le va fi-ngăduit să-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, / dacă nu îi vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scălâmbi”, proclamă Praxagora, spre stupoarea asistenţei. Nici cele mai negre proiecţii egalitariste nu ating această viziune, de altfel deloc excentrică, pe care o ridiculizează Aristofan în „Adunarea femeilor”. Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediată a epocii sale, geniul său satiric i-a asigurat universalitatea.
Adaptarea radiofonică foloseşte traducerea din greaca veche a lui Alexandru Miran, plină de expresivitate şi culoare, apărută în 1974. Regizorul Cristian Munteanu este autorul unei montări care, la premiera din 16 martie 2003, a întrunit toate superlativele prin ritmul compoziţiei teatral-radiofonice, reliefarea plastică a contrastelor, paleta de registre comice, individualizarea personajelor şi nu în ultimul rând, prin expresivitatea corului femeilor. În rolul Praxagorei, Mariana Mihuţ, voluntară, temperamentală, conduce ferm „ostilităţile”. Alexandru Arşinel creează plastic grotescul personaj Blepyros, alături de Valentin Teodosiu, Eusebiu Ştefănescu, Coca Bloos, Gabriela Popescu, Ruxandra Sireteanu, Silvia Codreanu, Oana Ştefănescu, Virginia Mirea, Medeea Marinescu, Cristian Iacob. Muzica inspirată a lui Gabriel Bassarabescu, dansul din ultima parte şi efectele instrumentale atât de sugestive realizate de Ioan Caţianis, Iulica Szekeres (flaut, flaut alto, flaut piccolo), Cristian Balea (percuţie), toate înregistrate live, devin la rândul lor personaje de comedie. (Tudor Cristian - AMOS News)
Un comentariu:
felicitari!! as ane mai vedem si noi:)
Trimiteți un comentariu