Se împlinesc astăzi 375 de ani de la moartea compozitorului şi cântăreţului italian Jacopo Peri, născut tot într-o zi de august, 20, a anului 1561.
Numele său este citat întotdeauna când se vorbeşte de naşterea operei, muzicianul originar probabil din Roma fiind considerat inventatorul acestui gen. Studiase la Florenţa cu Cristofano Malvezzi, fusese organist şi cântăreţ de biserică, scriind, mai mult sau mai puţin de nevoie, madrigale şi alte piese cu conţinut religios. Nimic nu prevestea orientarea sa spre transformarea spiritului tragediei antice într-o formă nouă, cântată, care avea să dea naştere operei.
Jacopo Peri
Prin anii 1590, Peri devine cel mai apropiat colaborator al lui Jacopo Corsi, la Florenţa. „Camerata fiorentina”, cenaclu format mai întâi în casa contelui Giovanni Bardi, mutat apoi la Corsi, patron al artelor care era şi un pasionat clavecinist, urmărea reînvierea idealului estetic al Greciei antice, opunându-se, din punct de vedere muzical, polifoniei renascentiste, limbaj considerat „barbar”. Membrii Cameratei, printre care, la loc de cinste, se aflase muzicianul Vicenzo Galilei, tatăl lui Galileo Galilei, îşi propuseseră crearea unui stil monodic, monodia acompaniată, apropiată de recitativ şi întrevăzând vag formula de mai târziu a ariei, fiind considerată corespunzătoare unei viziuni stilistice apte să reînvie idealul clasic. Că s-a ajuns la sublimul hibrid baroc numit operă, e o altă discuţie, legată de gustul artistic al epocii.
„Opera, acest sublim hibrid, s-a născut dintr-o pură eroare estetică”, scrie Radu Gheciu la începutul primului capitol al cărţii „Melpomene, Erato, Euterpe” (1990). Eroarea s-a produs la sfârşitul secolului al XVI-lea, când, în dorinţa renaşterii teatrului antic, apar germenii „drammei in musica”. Epoca era ambiguă din punct de vedere stilistic, raţionalismul Renaşterii, puritatea formelor şi idealul de claritate deveniseră mult mai permisive în favoarea unei obscurizări emblematice de tip manierist. Sfârşitul secolului al XVI-lea găseşte aşadar arta muzicală aplecată asupra unei multitudini de stiluri ce se interferează, îşi împrumută reciproc formele, le combină. Modernism începea să fie sinonim atunci cu încercarea de limpezire a limbajului, de dobândire a unei unităţi funcţionale cu scopul de a o face aptă să se apropie de poezie, mai exact de conservarea caracterului inteligibil al textului. Este pasul important care duce la naşterea operei, tragedie declamată pe muzică, în care structura poetică şi cea muzicală devin reversibile.
Seduşi eventual de rotunjimea ei, unii istorici ai muzicii consideră anul 1600 ca dată de naştere a operei. La 6 octombrie 1600 era prezentată la Palatul Pitti din Florenţa opera „Euridice” de Jacopo Peri, pe un libret de Ottavio Rinuccini, cu ocazia căsătoriei lui Henric al IV-lea cu Maria de Medici, eveniment la care a asistat şi Monteverdi, făcând parte din suita ducelui Gonzaga. În februarie acelaşi an fusese cântată la Roma, la Santa Maria della Valicella, „La Rappresentatione di Anima e di Corpo” de Emilio de’ Cavalieri, lucrare mai apropiată însă de ceea ce am numi oratoriu decât de spectacolul teatral. Personaje abstracte, Sufletul, Corpul, Inteligenţa, Înţelepciunea, Timpul, Plăcerea etc., se află într-un dialog pe teme morale, fără pretenţii de acţiune, obligatorie în drama lirică. Spiritul Cameratei lui Bardi este însă vizibil şi aici (compozitorul, mort în 1602, se stabilise în oraşul toscan).
Opera lui Peri este şi ea citată astăzi mai mult pentru importanţa documentară, interesul pentru muzica sa fiind minim. Muzicianul nu se afla la prima experienţă lirică, „Dafne”, pe libretul aceluiaşi Rinuccini, jucându-se în 1594 şi, într-o versiune fastuoasă, în timpul carnavalului din 1598, la Palatul Corsi. „Euridice” este un exemplu tipic de stil „rappresentativo” („affetuoso”), de care Monteverdi se va delimita cu limpezime, în favoarea aflării dramatismului, a unei teatralităţi deloc incipiente dacă luăm în considerare ansamblul compoziţional din „Orfeu” dar şi din celelalte partituri cu caracter liric.
Specific monodiei din creaţia lui Peri este acompaniamentul basului continuu, care însoţeşte cântul vocal, ca în recitativele de mai târziu. În „Euridice” acesta era realizat la gravicembalo, clavecin de mari dimensiuni. Un prolog recitat de un actor anunţa subiectul, o scenă dansată, din care nu lipseau părţile vocale, numită „ballo”, încheia reprezentaţia. Orfeu şi Euridice îşi cântau suferinţele într-un stil care se plasa între declamaţia muzicală şi cântare, cu numeroase înflorituri melodice, afectat dar capabil de a transmite bogăţia de nuanţe ale textului poetic, aflat la mare cinste. Ansamblul instrumental, infim faţă de cel pe care îl va folosi mai târziu Monteverdi, era alcătuit dintr-un chitarrone, o theorbă şi o liră dublă, cărora li se adăugau în interludiul partiturii, trei flaute. Grupul instrumental era de altfel plasat în spatele scenei, spre deosebire de cor, care prelua în mare măsură funcţia din tragedia greacă.
Succesul enorm al primei reprezentaţii cu „Euridice” de Peri, care interpreta rolul lui Orfeu, contele Corsi aflându-se la gravicembalo, a marcat o etapă importantă în naşterea noului gen, fiind, cum avea să spună după aproape trei secole Giosuè Carducci, momentul în care începea o nouă istorie. (AMOS News)
Un comentariu:
wow :))
Trimiteți un comentariu