marți, august 05, 2008

Tudor Octavian: Bărbat divorţat de alt bărbat



OARE CE GÎNDEŞTE despre viaţă şi despre moarte preotul de 90 de ani, care află că din promoţia sa, de la Teologie, promoţie mare, de o sută cincizeci de absolvenţi, mai trăiesc numai doi, el şi popa din satul vecin? Soarta i-a ţinut aproape, ca într-o competiţie cu doi favoriţi ajunsă la final.

FAMILIST
de treabă, cu doi băieţi mari, sănătos tun şi încă bine, cum spun femeile despre vîrstnici care au grijă de înfăţişarea lor, un bărbat consumă o frustrare veche, instalată la tinereţe: femeile l-au vrut de soţ, nici una de amant. Felul său de a fi promitea un maximum de fidelitate, din care cauză nu şi-l doreau de amant nici infidelele din vocaţie, nici doamnele tentate de o aventură.

CUM MI SE MĂRTURISEŞTE
o plăcintăreasă între două vîrste, după ce m-am dovedit un client de cursă lungă: Domnule, uită-te la mine, am ţîţe, am fund, ce mai încolo, încoace, am de toate, nu ca fîţele alea de la televizor, şi totuşi îmbătrînesc într-o plăcintărie!

UN FOST CENZOR de editură, pe care-l întîlnesc după mai bine de douăzeci de ani, îmi spune, cu aerul că odată şi odată trebuia să aflu şi asta: Matale, să ştii, erai bun şi la noi, la cenzură. Am avut, prin urmare, şi talent de cenzor, iar eu, risipitorul, mi l-am neglijat, pînă ce mi s-a atrofiat complet. Trist destin de cenzor, să vezi cum rămîi singur şi atîţia oameni, care ar fi onorat nobila profesiune de castrator de idei şi sentimente, scriu tot ce le trece prin cap.

UN PICTOR, fost ginere al unui grangur din Securitate şi beneficiind la modul agresiv de poziţia de vechil al socrului, îmi povesteşte vesel c-a divorţat. O face cu aerul celui care a avut o boală grea şi s-a făcut bine. Păi, ce, nu ştii – mă întreabă divorţatul, ca şi cum toată lumea a aflat de norocul care a dat peste el – sînt liber de zece ani?! Din felul în care o spune, sînt dator să înţeleg că el de fapt cu tatăl femeii a fost în tandem şi că noile vremuri i-au îngăduit să se elibereze dintr-o relaţie contra naturii care – o ştim doar cu toţii – cîndva se motiva.

O CATEGORIE
nouă de scriitori e aceea a povestitorilor de mîncăruri. Cele mai multe dintre cărţile de bucate care apar marchează şi veleităţile artistice ale autorilor. Cum nu cred să existe reţete pentru mîncăruri indigene, care-ţi taie cheful de viaţă, care te trimit în spital sau îţi garantează obezitatea, reţetele "de autor" beneficiază toate de stilul simpatic-colocvial. Scriitorul care povesteşte plăcut mîncăruri poate să cadă uneori în lirism, dar niciodată în dramă. Am citit cronica unei cărţi de bucate la modă şi nu m-am mirat deloc cînd laudele cărţii semănau perfect cu laudele unei fripturi de restaurant: delicioasă, rafinată, savuroasă, picantă.

Un comentariu:

Darius spunea...

Foarte frumos.