În urmă cu exact 74 de ani, Adolf Hitler, care deţinea, din 1933, funcţia de cancelar al Germaniei, îşi acordă titlul de „Führer“. Din cauza instalării la guvernare a partidului nazist, politica germană ia o altă turnură, marcată de ideile naţional-socialiste, pe care dictatorul german urma să le promoveze în anii următori. În final, aceste idei au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi la moartea a 60 de milioane de oameni. Dar schimbările de ordin politic au avut grave consecinţe şi pe plan bisericesc. Hitler, deşi nu a manifestat o ură făţişă împotriva Bisericilor Romano-Catolică şi Protestantă, fapt care l-ar fi dezavantajat politic, a urmărit aservirea ierarhiei şi punerea în slujba guvernului pe care îl conducea a întregului patrimoniu al Bisericilor. Cei care s-au opus acestei direcţii au fost executaţi ori au sfârşit în lagărele naziste.
Dacă în copilărie Hitler a admirat fastul slujbelor catolice şi organizarea ierarhică a clerului, mai târziu el s-a inspirat din acestea în organizarea ierarhică a partidului său şi a inclus forme de „mistică ariană“ în evenimentele cu caracter politic sau a folosit frazeologia împrumutată din cântările religioase. Din cauza acestor elemente liturgice, a identificării lui Hitler ca „Mesia“, salvatorul rasei ariene şi natura ideologiei care a inclus mai multe astfel de elemente, mişcarea nazistă este uneori numită „religie politică“. Totuşi, Hitler însuşi a respins ideea că nazismul ar fi o religie. Declaraţiile private ale lui Hitler despre creştinism sunt în mare parte negative. Apropiaţii lui, Goebbels, Speer, şi Bormann povestesc despre astfel de declaraţii, chiar dacă adevărul istoric al unor astfel de depoziţii a fost pus sub semnul întrebării.
„Führer-ul este foarte religios, dar şi foarte anticreştin“
Există o notă a lui Joseph Goebbels, dintr-un jurnal personal din 1939, care clarifică poziţia religioasă a lui Hitler: „Führer-ul este foarte religios, dar şi foarte anticreştin. Priveşte creştinismul ca pe un simptom al decadenţei.“ Albert Speer notează o afirmaţie similară: „Vezi, ghinionul nostru a fost să avem religia greşită. De ce nu am avut religia japonezilor care privesc sacrificiul pentru patrie ca fiind cea mai înaltă faptă bună? Mahomedanismul ar fi fost mai potrivit pentru noi decât creştinismul. De ce a trebuit să fie creştinismul, cu blândeţea şi moliciunea sa?“. Într-un memorandum, este consemnat că Hitler a spus că „doar efectul dezintegrant al creştinismului şi simptomele veacului“ au fost responsabile pentru prăbuşirea Imperiului Roman. În 1941, Hitler a lăudat edictul anticreştin din 362 al împăratului Iulian Apostatul, „Împotriva Galileenilor“, spunând: „Nu am ştiut până acum cât de bine i-a judecat un om ca Iulian pe creştini şi religia lor. Trebuie citit...“
Jerfa lui Hristos, în interpretare nazistă
Spre deosebire de alţi conducători nazişti, Hitler nu a aderat la idei esoterice, ocultism sau misticism nazist şi chiar a ridiculizat astfel de credinţe. Criticând mai aspru anumite ramuri ale protestantismului, Hitler a apreciat „creştinismul pozitiv“, creştinism tradiţional purificat de orice el considera discutabil. Hitler nu şi-a îndreptat niciodată atacurile spre Hristos Însuşi, dar a văzut creştinismul tradiţional ca pe o corupere a ideilor originale ale lui Iisus, pe care Hitler îl privea ca pe un „oponent arian“ al evreilor, eludând originea evreiască a Mântuitorului. În „Mein Kampf“, Hitler scrie că Iisus „nu a făcut un secret din atitudinea sa împotriva evreilor şi, când a fost nevoie, a luat biciul şi i-a gonit din templu pe aceşti adversari ai întregii umanităţi, care nu vedeau în religie altceva decât un instrument prin care câştigau bani. În schimb, Hristos a fost crucificat“. Hitler a minimalizat învăţătura despre patimile răscumpărătoare ale lui Hristos, atunci când într-un discurs din 1927 spunea: „Sentimentele mele de creştin mi-L arată pe Domnul şi Mântuitorul meu ca pe un luptător. Îmi arată omul care, în singurătate, înconjurat doar de câţiva ucenici, i-a recunoscut pe aceşti evrei drept ceea ce erau şi a îndemnat oamenii să lupte împotriva lor şi care, adevărul lui Dumnezeu! a fost cel mai măreţ, nu pentru că a îndurat, ci pentru că a luptat. ... Ce măreaţă a fost lupta sa împotriva otrăvii evreieşti!“
Enciclice papale care condamnă nazismul
Natura relaţiilor Partidului Naţional Socialist cu Biserica Catolică a fost una destul de complicată. Înainte ca Hitler să ajungă la putere, mulţi preoţi şi lideri catolici s-au opus nazismului pe motivul incompatibilităţii sale cu morala creştină. La procesul său, Franz von Papen, cancelar al Germaniei şi diplomat de carieră a spus că, până în 1936, Biserica Catolică spera la o aliniere la creştinism a aspectelor benefice pe care, spunea el, le-a văzut în naţional-socialism. Această depoziţie a fost făcută după ce Papa Pius al XII-lea (1939-1958) l-a destituit pe von Papen din funcţia de ambasador al Sfântului Scaun şi înainte ca Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) să îl repună în funcţie.
În 1937, Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a publicat enciclica „Mit brennender Sorge“ - „Cu dorinţă arzătoare“, în care condamna ideologia nazistă, în special politica de aliniere împotriva influenţei religiei asupra educaţiei, ca şi rasismul nazist, şi antisemitismul.
Enciclica „Humani Generis Unitas“ din 1938, care vorbea împotriva rasismului şi antisemitismului nu a fost, totuşi, publicată niciodată. Opoziţia catolică masivă la programul de eutanasiere a făcut ca acesta să fie încheiat pe tăcute pe 28 august 1941. Totuşi, catolicii germani au protestat activ şi deschis la antisemitism doar în câteva ocazii, cu puţine excepţii, cum au fost episcopul din Münster; acest fapt poate şi din cauza restricţiilor impuse presei catolice de către Guvernul nazist, după dezbaterea din 1941, referitoare la eutanasie.
În Germania nazistă, mulţi preoţi germani au fost trimişi în lagăre de concentrare, din cauză că s-au opus. Printre aceştia s-a numărat şi parohul catedralei din Berlin, Bernhard Lichtenberg şi seminaristul Karl Leisner. Hitler nu a fost niciodată excomunicat în mod direct de către Biserica Catolică, ba chiar este consemnat că mai mulţi episcopi din Germania şi Austria au încurajat credincioşii să se roage pentru a-l sprijini pe Führer; aceasta în ciuda faptului că în Concordatul încheiat, între conducerea nazistă şi Sfântul Scaun, din 1933, se interzicea orice participare a preoţilor la viaţa politică.
Condamnarea nazismului atrăgea, automat, persecuţia
A fost criticat şi faptul că, în timpul pontificatului papilor Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea, Vaticanul nu a realizat nivelul la care ajunsese ura de rasă înainte de 1937. În 1937, chiar înainte de publicarea enciclicii antinaziste, papa Pius al XI-lea a condamnat discriminarea evreilor şi neopăgânismul regimului nazism. O declaraţie făcută de Pius al XI-lea de pe 8 septembrie 1938 vorbeşte despre „inadmisibilitatea“ antisemitismului, dar Pius al XII-lea este criticat de istoricul englez John Cornwell pentru mesajul prea puţin concret. Probabil că Pius al XII-lea a subestimat gradul în care ideile lui Hitler au influenţat laicatul, în lumina speranţelor în Concordat, ca acesta să păstreze influenţele catolice printre credincioşi.
Vaticanul a fost criticat pentru slăbiciune, încetineala reacţiei şi chiar culpabilitate. În ceea ce priveşte culpabilitatea, este adesea amintită schimbarea totală de atitudine faţă de naţional-socialism după semnarea Concordatului dintre Roma şi Germania nazistă. De cealaltă parte s-a situat Biserica Catolică olandeză, care a condamnat oficial şi formal nazismul în 1941 şi, de aceea, a trebuit să facă faţă violenţelor şi deportărilor preoţilor, ca şi la atacurile împotriva mănăstirilor şi spitalelor catolice. Mii de evrei, care se adăposteau în instituţiile catolice, au fost deportaţi atunci la Auschwitz.
La fel, ierarhia Bisericii Catolice poloneze a fost atacată violent de nazişti. Mii de clerici au fost trimişi în lagăre de concentrare sau, pur şi simplu, ucişi. Celelalte biserici catolice au luat o atitudine de mijloc între cele două poziţii, oscilând între colaboraţionism şi rezistenţă activă, pentru a salva cât mai multe vieţi.
„Asaltul mănăstirilor“
Naziştii se vedeau pe ei înşişi ca pe un înlocuitor eficient al catolicismului, şi credeau că ei vor restaura unitatea politică şi religioasă a Europei. În consecinţă, s-au făcut demersuri pentru unirea celorlalte confesiuni.
Bisericile creştine s-au numărat printre victimele de război ale nazismului, în timp ce acesta se afla în ascensiune şi se făceau chiar planuri de eliminare completă a acestora, după consolidarea regimului.
În 1941, autorităţile naziste au dispus închiderea tuturor mănăstirilor din Reich, multe dintre ele fiind trecute în proprietatea statului şi ocupate de armata germană. Cu toate acestea, pe 30 iulie 1941, operaţiunea „Asaltul mănăstirilor“ a fost încheiată cu un decret al lui Hitler, care s-a temut că protestele din ce în ce mai vehemente din partea populaţiei germane de religie catolică se pot transforma într-o revoltă pasivă şi pot dăuna eforturilor depuse de armata nazistă pe frontul de est.
Creştinismul, „potrivit“ cu ideologia nazistă
Hitler şi alţi lideri nazişti au folosit în mod evident simbolismul creştin combinat cu figuri indigene germanice păgâne amestecate, la rândul lor, cu simboluri antice romane în propaganda pentru publicul german. Chiar dacă Germania fusese centrul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi a faptului că aici s-a născut mişcarea reformată, creştinismul a cunoscut declinul în timpul ascensiunii partidului nazist. Principalii factori care cauzau declinul erau efectele Primului Război Mondial, care a pus sub semnul întrebării punctele de vedere „tradiţionale“ în Europa. Mulţi conducători nazişti au aderat fie la o mixtură de teorii ştiinţifice moderne, aşa cum Hitler însuşi a făcut, sau la misticism şi ocultism, cu precădere membrii SS. Credinţa în superioritatea rasei germanice (nord-europene) era fundamentală pentru ambele tabere. Existenţa unui Minister al Problemelor Bisericeşti, instituit în 1935 şi condus de Hans Kerrl, a fost cu greu recunoscută de ideologi sau decidenţi politici.
Unii nazişti promovau „creştinismul pozitiv“, care încerca să înlocuiască credinţele creştine tradiţionale cu cele ce se potriveau cu ideologia nazistă, pe care mulţi creştini germani au acceptat-o. Chiar şi în primii ani ai celui de-al Treilea Reich, mare parte din clerul protestant şi catolic persista în opinia că nazismul, în esenţă, este în armonie cu preceptele creştine. Dar, după aceea, chiar şi cei care au continuat să susţină o asemenea părere au fost consideraţi o ameninţare la adresa ideologiei naziste şi marginalizaţi.
Bisericile creştine „trebuie să fie exterminate“
În 1941, Martin Bormann, un camarad apropiat al lui Hitler, a declarat public: „Naţional-socialismul şi creştinismul sunt ireconciliabile“. În 1942, el a mai declarat, într-un memoriu confidenţial, că Bisericile creştine „trebuie să fie exterminate în mod deplin şi pentru totdeauna“. Este evident că Martin Bormann considera nazismul, bazat pe un punct de vedere „ştiinţific“ asupra lumii, ca fiind incompatibil cu creştinismul. „Când noi, naţional-socialiştii, vorbim de credinţa în Dumnezeu, nu ne referim, ca naivii creştini şi exploatatorii lor spirituali, la o persoană care seamănă cu fiinţa umană, care locuieşte undeva, în Univers. Forţa guvernată de legea naturală care mişcă nenumăratele planete din Univers noi o numim omnipotenţă sau dumnezeu. Prezumţia că această forţă universală se poate îngriji de destinul fiecărui individ, a celui mai mic bacil de pe pământ, că poate fi influenţat de aşa-zise rugăciuni sau să facă alte lucruri surprinzătoare, depinde de doza de naivitate sau de neruşinarea şi interesul profesional al clerului“.
Tainele Bisericii, înlocuite cu „Celebrările vieţii“
Istoricul Heinz Hürten, profesor emerit la Universitatea Catolică din Eichstaett, a găsit dovezi despre planurile Partidului Naţional Socialist pentru Biserica Romano-Catolică, care urma să „mănânce din mâinile Guvernului“. Conform istoricului, planul avea următorii paşi: abolirea celibatului preoţilor şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor Bisericii, dizolvarea ordinelor monastice şi a congregaţiilor religioase, limitarea influenţei Bisericii Catolice asupra educaţiei. Hutzen declară că Hitler a propus să reducă numărul de viitori preoţi, prin interdicţia pusă seminarelor de a primi aplicanţi înainte ca aceştia să împlinească 25 de ani, sperând că aceştia se vor căsători înainte de această vârstă, în timp ce, între vârsta de 18 şi 25 de ani, vor fi obligaţi să fie în serviciul militar sau să lucreze în beneficiul statului.
De asemenea, se intenţiona ca Tainele Bisericii să fie revizuite şi schimbate în sărbători necreştine ale diferitelor perioade din viaţă. Ele s-ar fi numit „Celebrări ale vieţii“ şi trebuiau să serbeze naşterea, căsătoria, moartea etc.
Există câteva diferenţe considerabile între opiniile oficialilor nazişti privind învăţătura creştină. Se spune despre Goebbels (ministrul responsabil cu propaganda nazistă) că se temea de apariţia unui Front în Germania al catolicilor împotriva regimului. În jurnalul său, Goebbels scria despre „trădătorii Internaţionalei Negre care au înjunghiat din nou guvernul nostru glorios pe la spate cu criticismul lor“. Despre aceste rânduri, Hutzen spune că se referă la rezistenţa indirectă sau activă a clericilor catolici, care purtau mantii negre.
Pretenţiile „mesianice“ ale nazismului
Există o bogată literatură despre potenţialele aspecte religioase ale nazismului. Uneori, se pune chiar întrebarea dacă Hitler şi conducătorii nazişti erau pe cale să înlocuiască creştinismul în Germania cu o nouă religie, în care Hitler să fie considerat un „mesia“ pentru poporul german. Cel mai important indiciu în această direcţie vine de la scriitorul Wilfried Daim, care, în cartea sa despre legătura dintre Lanz von Liebenfels, jurnalist cu viziune ariană şi Hitler, a adus o copie a unui document despre „abolirea necondiţionată a tuturor angajamentelor religioase după victoria finală (...) cu proclamarea simultană a lui Adolf Hitler ca nou Mesia“. Acest document a fost păstrat într-o colecţie privată şi este foarte posibil să fie fals, chiar dacă Daim susţine cu tărie autenticitatea documentului. Altă dovadă că Hitler era comparat, ocazional, sau numit „salvator trimis de Dumnezeu“ este o rugăciune adresată Fuhrer-ului, pe care o spuneau copiii din orfelinate:
„Conducătorul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, apără-mă şi ajută-mă în continuare,
Tu ai salvat Germania din cea mai adâncă nevoie, Ţie Îţi datorez pâinea mea cea de toate zilele.
Conducătorul meu, credinţa mea, lumina mea,
Conducătorul meu, nu mă părăsi.“
De asemenea, în „Mein Kampf“, Hitler vorbeşte despre „Creatorul Universului“ şi „Providenţa eternă“. De altfel, el îşi mărturiseşte credinţa că rasa ariană a fost creată de Dumnezeu şi că este un păcat să o diluezi prin amestec rasial. Hitler scria în lucrarea sa: „Mintea omului cu gândire patriotică, în special, are datoria sacră, în orice denominaţiune s-ar afla, să îi facă pe oameni să nu mai vorbească în mod superficial despre voinţa lui Dumnezeu, ci să Îi împlinească voia şi să nu lase Cuvântul lui Dumnezeu să fie luat în deşert. Pentru că voia lui Dumnezeu a dat oamenilor forma lor, esenţa şi abilităţile lor. Oricine Îi distruge creaţia declară război împotriva creaţiei lui Dumnezeu, voinţa divină“.
Papa Benedict al XVI-lea
La fel ca şi Ioan Paul al II-lea, tinereţea papei Benedict al XVI-lea a fost puternic marcată de experienţa celui de-Al Doilea Război Mondial, numai că germanul Ratzinger se afla de cealaltă parte a baricadei faţă de polonezul Wojtyla. Joseph Ratzinger nu a făcut niciodată un secret din această etapă a vieţii lui, povestind în autobiografia sa condiţiile în care, la vârsta de 14 ani, a fost înrolat în rândurile organizaţiei tineretului nazist, „Hitlerjugend“.
Deşi, iniţial, cei doi fraţi Ratzinger, Georg şi Joseph, nu au participat la întrunirile „Hitlerjugend“, ei au fost nevoiţi să o facă din 1941, în momentul în care înscrierea în organizaţie a devenit obligatorie. Viitorul papă avea pe atunci 14 ani şi era elev la seminar, la fel ca şi fratele său.
Conform propriilor relatări, tatăl său, Joseph Ratzinger senior, de profesie jandarm, era un antinazist convins. Motiv pentru care, după ce intrase în conflict cu autorităţile din pricina vederilor sale, a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate. Familia sa a simţit îndeaproape oroarea ideologiei hitleriste, un văr de-al său, născut cu handicap, căzând victimă programului de eliminare a persoanelor cu infirmităţi.
În 1943, tânărul Ratzinger este înrolat, la fel ca restul colegilor, într-o unitate de apărare antiaeriană, unde servea ca ajutor, neavând nici un fel de pregătire. Era pus la munci grele, sub comanda unor militari pe care i-a descris drept „ideologi fanatici, care ne tiranizau“. În noiembrie 1944, este trimis să se antreneze într-o unitate de infanterie, dar încearcă să se sustragă pe cât posibil de la sarcinile militare.
În primăvara lui 1945, când războiul era pe sfârşite, Ratzinger a decis să dezerteze, o hotărâre riscantă, în condiţiile în care trupele SS aveau ordinul să-i împuşte pe trădători. De fiecare dată când era oprit de nazişti, trecea prin clipe de groază. „Slavă Cerului că mai erau şi oameni sătui de război sau care nu voiau să-şi mânjească mâinile de sânge“, scria viitorul papă Benedict al XVI-lea într-o carte de memorii, publicată în 1977.
Un pastor luteran împotriva lui Hitler
Nu toate bisericile protestante s-au subordonat statului, lucru despre care Hitler afirma în „Mein Kampf“ că ar fi important pentru formarea unei mişcări politice. Hitler a susţinut numirea lui Ludwig Müller ca Episcop al Reich-ului peste bisericile protestante, sperând că el va determina diferitele denominaţiuni să adere la poziţiile naziste.
Mulţi protestanţi, care nu s-au lăsat convinşi de bunăvoie, au fost arestaţi şi proprietăţile lor au fost confiscate. A fost şi cazul pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, care s-a opus ideologiei naţional-socialiste. Criticarea nazismului ca politică falimentară şi contrară umanităţii i-a adus teologului german ordinul de execuţie emis chiar de Fuhrer. Astfel, după ce a fost mutat prin mai multe lagăre de exterminare, Bonhoeffer a murit ucis la 9 aprilie, 1945, cu numai câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei. Cuvintele pe care Hitler le spusese despre protestanţi - „poţi să faci tot ce vrei cu ei, se vor supune...“ - nu s-au împlinit.
„De acest Luca mulţi oameni vor întreba“
Stareţul Lavrentie al Cernigovului a trăit într-o perioadă frământată, când Biserica rusească urma să treacă prin durerosul capitol al demolării sau închiderii aşezămintelor de cult. Cu mult curaj şi nădejde în Dumnezeu, a reînfiinţat mănăstiri şi a aşezat rânduială temeinică. A sfătuit, a vorbit, s-a rugat şi a vindecat mulţi creştini, prin darurile primite de la Milostivul Dumnezeu.
Familia numeroasă a ţăranilor Evsevie şi Hristina Evseevici, din satul Karilskoe, în apropiere de Korop, lângă Cernigov, s-a îmbogăţit, în 1868 cu încă un băiat, pe nume Luca.
Luca s-a dovedit un băiat foarte harnic şi ascultător. Tatăl lui Luca a murit degrabă, iar mama sa era neputincioasă şi bolnavă. Alături de fraţii săi mai mari, făcea cele mai grele munci din gospodărie. Păştea caii, avea grijă de vaci, făcea curat în casă, pregătea pâinea pentru cuptor, spăla hainele fraţilor săi, care mergeau la câmp, iar între timp a învăţat chiar şi croitoria.
Încă din primele zile ale copilăriei sale, micul Luca a prins dragoste faţă de biserică şi de cele sfinte, apropiindu-se permanent de Dumnezeu.
Fiind foarte mic, Luca a învăţat singur să cânte la vioară şi deseori, dimineaţa, îi trezea pe cei din casă în acordurile fine ale vioarei sale, pe care o îngrijea cu mare atenţie în fiecare seară. A învăţat foarte repede notele muzicale, rânduiala slujbelor bisericeşti, iar la 12 ani, cu ajutorul preotului paroh, a format un cor mixt de copii. Învăţa mai bine decât colegii săi şi îi ajuta pe cei mai mici decât el.
„Tot Luca şi Luca, ca şi cum alţi oameni nu ar mai fi!“
Nu departe de satul natal, se afla mănăstirea de călugări Rahlî. Tânărul Luca mergea des acolo şi dorea foarte mult să rămână în obşte. Pentru că şi-a iubit mama, care îl rugase să nu o părăsească până la sfârşitul vieţii ei pământeşti, nu a intrat în mănăstire până la vârsta de 20 de ani. Cum a ajuns la Rahlî, stareţul mănăstirii i-a dat ascultarea de dirijor şi tipicar al corului mănăstirii.
Vestea despre cântarea deosebită şi rânduiala tipiconală ţinută cu multă rigoare, precum şi talentul deosebit al fratelui Luca a ajuns repede până la mănăstirea „Sfânta Treime“ din Cernigov. Atunci, Antonie Socolov, episcop de Cernigov şi Nejinsk, mare rugător, care păstra cu severitate făgăduinţele monahale, a hotărât ca talentatul Luca să fie transferat la Mănăstirea „Sfânta Treime“, unde să îşi continue slujba de dirijor al corului, pentru slujbele religioase.
Grija vădită a ierarhului faţă de Luca a provocat invidia fraţilor şi chiar a întâistătătorului mănăstirii „Sfânta Treime“. La reproşurile acestora, care spuneau mereu: „Tot Luca şi Luca, ca şi cum alţi oameni nu ar mai fi!“, episcopul le răspundea ferm: „Da, pentru că de acest Luca mulţi oameni vor întreba“.
Deşi i-a fost foarte greu să părăsească mănăstirea de suflet, a venit la mănăstirea Cernigov în urma unui vis în care a văzut o biserică şi în pridvorul bisericii chipul împărătesei cereşti de la mănăstirea Sfânta Treime. Maica Domnului îl binecuvânta. După ce s-a trezit din somn, sufletul i s-a liniştit şi, de dimineaţă, fără grabă, s-a îndreptat spre mănăstirea de călugări a Sfintei Treimi din Cernigov. A ajuns în oraş şi s-a dus repede la vlădica Antonie: „Vlădică sfânt, am sosit“. „Bine, a răspuns vlădica, îi vei învăţa pe elevii seminarişti“.
Când Luca a intrat în biserică, a văzut pictat chipul Maicii Domnului ce i se arătase în vis.
A căzut în genunchi în faţa ei, rugând-o să-l apere de tot răul şi necazul.
Vizite în satul natal
În mănăstirea Sfintei Treimi, din Cernigov, Luca a fost călugărit cu numele de Lavrentie. În anul 1895, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, a fost hirotonit ieromonah, apoi a fost ridicat la rang de egumen. Din această perioadă a vieţii cuviosului Lavrentie se aminteşte că a fost de trei ori la Athos şi pelerin la Locurile Sfinte. Din cauză că şchiopăta şi avea dureri la picior, mergea totdeauna cu un baston, piciorul drept fiind puţin mai scurt decât stângul. Se spune că mulţi au primit vindecare de la stareţ prin atingerea de bastonul său.
A făcut foarte multe vizite şi în satul natal, unde slujea Liturghia cu mare drag. După slujbă predica oamenilor cu asprime, iar pe cei care aveau cu adevărat atracţie pentru viaţa duhovnicească şi pentru monahism se îngrijea pentru ei ca un adevărat părinte. Îi întărea în credinţă, îi învăţa să se roage şi le cultiva iubirea faţă de cântarea bisericească. Întrucât începuse deja prigoana bolşevică, pe mulţi îi îmbrăca în taină în haina monahicească şi le dădea mătăniile, având binecuvântare de la Episcopii Pahomie şi Boris.
În anul 1930, bisericile au început să fie închise, mănăstirile pustiite, iar călugării alungaţi. S-a închis şi mănăstirea Sfânta Treime. Pentru un timp stareţul Lavrentie a locuit la o văduvă evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, pe nume Elena, într-o căsuţă aşezată în adâncul unei imense livezi, pe o stradă lângă dealul Boldina, din Cernigov, astăzi str. Gleb Uspenski, nr. 38. Aceasta a devenit mai târziu monahie şi a purtat numele de Evlampia. Apropiată fiică duhovnicească a stareţului, a dat mărturie că, în acel timp greu pentru biserică, stareţul a întărit postul şi rugăciunea, s-a rugat pentru întreaga lume, pentru sufletele creştinilor şi pentru fiii săi împrăştiaţi care încotro.
„Mintea trebuie să o ţii neîncetat în rugăciune, altfel hălăduieşte pe unde vrea“
Când au început să fie redeschise mănăstirile, în vara anului 1941, stareţul a adunat toate fiicele sale duhovniceşti care erau călugărite şi a redeschis mănăstirea de maici a Sfintei Treimi, în locul mănăstirii de călugări. Încă de la început erau aici aproape şaptezeci de maici.
Pentru că Mănăstirea Sfânta Treime suferise grave stricăciuni, a trebuit refăcută în întregime. Duhovnicul Lavrentie ajuta oriunde şi la toate.
După grele osteneli, în ziua Învierii, anului 1942, s-a slujit pentru prima dată Sfânta Liturghie în noua biserică a Mănăstirii Sfânta Treime.
Părintele Lavrentie era un bun duhovnic. Săvârşea neîncetat rugăciunea inimii, le povăţuia pe maici şi sfătuia pe toţi cei care veneau la el.
„Rugăciunea este un lucru bun, un lucru îngeresc, învaţă-te pe degetele mâinii stângi. Spune de zece ori rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa». În felul acesta te vei obişnui cu rugăciunea. Mintea trebuie să o ţii neîncetat în rugăciune, altfel hălăduieşte pe unde vrea“, spunea vestitul duhovnic, îndrumându-i pe toţi pe calea rugăciunii.
Purtat pe braţe la biserică
În toamna anului 1949, stareţul Lavrentie a slăbit foarte tare, dar se străduia foarte mult să nu lipsească de la nicio slujbă.
Atunci când, din cauza neputinţelor trupeşti nu putea să meargă singur la biserică, maicile îl scoteau pe mâini din chilie şi îl duceau la Liturghie călare pe cal. Avea obiceiul ca înaintea fiecărei slujbe să ia binecuvântare de la episcop. Din cauza bolii, în ziua praznicului Sfântului Nicolae a trimis o soră la episcopul Iacob pentru a-l binecuvânta să meargă la biserică. Deşi ierarhul, gândindu-se la sănătatea părintelui, nu l-a binecuvântat, el a insistat să fie dus la biserică, la slujba de priveghere. A fost ultima priveghere pentru stareţ.
În timpul cântării „Acum slobozeşte“ a plâns şi împreună cu el toţi credincioşii din biserică. După priveghere a fost dus pe mâini la chilie şi nu s-a mai ridicat din pat.
„Cu sfinţii odihneşte“, 40 de zile
În timpul bolii, părintele Lavrentie se împărtăşea cu Sfintele Taine în fiecare zi, iar în ziua trecerii la Domnul, de praznicul Bobotezei, în anul 1950, egumenul Antonie a adus Sfintele Taine din Altar, o ucenică a citit cu binecuvântarea părintelui rugăciunile de mulţumire pentru împărtăşire şi apoi a lăsat capul pe pernă. Nu murise. Aştepta la chilia sa pe toţi fiii săi duhovniceşti pentru a-şi cere iertare de la ei. Toţi stăteau uimiţi, unii vorbeau deja despre greaua lui suferinţă, dar părintele lor a fost conştient până la sfârşit.
Toţi cei de acolo au săvârşit utrenia şi au citit din psaltire. Cu mâna slăbită şi tremurândă i-a binecuvântat pe toţi.
După ce un părinte, Antonie, a citit canonul de ieşire a sufletului părintele şi-a aşezat mâinile pe piept în chipul crucii şi s-a mutat la Domnul la ora 10.30, în seara Bobotezei din anul 1950.
Două zile trupul său a stat într-o chilie unde s-au adunat foarte mulţi călugări şi credincioşi, s-au săvârşit permanent panihide şi s-au citit Evanghelii pentru liniştita odihnă a stareţului Lavrentie.
În ziua săvârşirii slujbei de înmormântare episcopul Iacob deşi era foarte bolnav s-a ridicat din pat pentru a săvârşi Sfânta Liturghie. Împreună cu acesta au slujit nenumăraţi preoţi din împrejurimi.
Surorile, cântăreţii şi mult popor i-au cântat „cu sfinţii odihneşte“ părintelui Lavrentie 40 de zile, iar în ziua de 20 februarie 1950 a fost coborât în mormânt.
Crucea Roşie din Ungaria şi Elveţia vine în ajutorul sinistraţilor
Reprezentanţii Crucii Roşii din România au anunţat că un camion cu produse alimentare şi produse pentru dezinfectare a plecat din Ungaria şi va sosi luni, 4 august, la depozitul zonal al Crucii Roşii Române, din judeţul Iaşi De acolo, ajutoarele vor fi distribuite către taberele de sinistraţi din Botoşani, Maramureş, Suceava şi Neamţ De asemenea, Crucea Roşie Elveţiană va trimite ajutoare umanitare de primă necesitate, respectiv 200 de corturi de mici dimensiuni, 2 mii de pături şi două corturi de dimensiuni foarte mari, pentru a fi utilizate drept şcoli sau sedii administrative
Crucea Roşie Română (CRR) a anunţat că, în campania de ajutorare a victimelor inundaţiilor din Moldova şi Maramureş, se alătură Crucea Roşie din Ungaria şi Crucea Roşie din Elveţia. Astfel, un camion cu produse alimentare şi produse pentru dezinfectat a plecat din Ungaria şi va sosi luni, 4 august, la depozitul zonal al Crucii Roşii Române, din judeţul Iaşi. De acolo, ajutoarele vor fi distribuite către taberele de sinistraţi din Botoşani, Maramureş, Suceava şi Neamţ. De asemenea, Crucea Roşie Elveţiană va trimite ajutoare umanitare de primă necesitate, respectiv 200 de corturi de mici dimensiuni, 2 mii de pături şi două corturi de dimensiuni foarte mari, pentru a fi utilizate drept şcoli sau sedii administrative. Filialele de Cruce Roşie din mai multe judeţe ale ţării au început şi ele să adune bani şi produse alimentare neperisabile, destinate sinistraţilor.
Puteţi ajuta persoanele afectate de inundaţii cu un simplu apel telefonic
Crucea Roşie Română a lansat, joi, campania umanitară „Apel pentru victimele inundaţiilor“, menită să sprijine victimele inundaţiilor din Moldova şi Maramureş. Potrivit unui comunicat de presă al organizaţiei naţionale de Cruce Roşie din România, persoanele care vor să doneze bani cu titlu de ajutor pentru sinistraţii din Moldova şi Maramureş pot suna la numărul de telefon 0900.900.002 sau pot trimite un sms, fără text, la numărul 874, şi apelul şi mesajul fiind taxate cu doi euro. Reprezentanţii CRR au precizat că reţelele de telefonie au pus la dispoziţia Crucii Roşii numerele de telefon şi sms gratuit, fără a percepe TVA. Persoanele care vor dori să doneze diverse sume de bani în sprijinul persoanelor afectate de inundaţii o pot face în conturile special deschise de Crucea Roşie Română la BRD - Agenţia Piaţa Română. Contul de lei poartă numărul RO36BRDE410SV51618614100, iar cel de euro numărul RO71BRDE410SV51618884100. „Sumele colectate în cadrul campaniei umanitare vor fi folosite pentru a cumpăra alimente, apă, pături şi produse de igienă, necesare celor afectaţi de inundaţiile de la sfârşitul lunii iulie, dar şi pentru a oferi sinistraţilor asistenţă pe termen mediu, cu tot ceea ce implică acest lucru“ se precizează într-un comunicat remis de Crucea Roşie Română.
Cetăţile Histria şi Tropaeum Traiani, finanţate pentru săpături arheologice
Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) finanţează în acest an, cu o sumă de circa 2,14 milioane de lei, 79 de şantiere arheologice şi proiecte de inventariere arheologică, cele mai mari sume fiind destinate săpăturilor de la cetatea Histria, Tropaeum Traiani şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Potrivit MCC, finanţarea arheologică în acest an se realizează prin subvenţie de stat - 179.000 de lei - şi prin contracte cu instituţiile care fac cercetări la diferite şantiere - 1.962.000 de lei. Cele mai importante finanţări de la MCC le-au primit şantierele arheologice de la Cetatea Histria şi Oraşul de Floci - câte 150.000 lde ei, Tropaeum Traiani - 90.000 de lei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Potaissa, castrul Legiunii V Macedonica - câte 80.000 de lei. Finanţări mari au primit şi proiectele de la cetatea Capidava, Măgura - Vităneşti, Beclean - Băile Figa, cetatea medievală Târgu Mureş, Argamum - Orgame, Sarmizegetusa Regia - Grădiştea de Munte, Poduri - Dealul Ghindaru, Uivar, cetatea Hârşova (Carsium), Târgşoru Vechi, Covasna - Cetatea Zânelor, Nufăru, Păcuiul lui Soare.
Cercetări importante în domeniul arheologic desfăşoară Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ din Bucureşti, care a primit de la MCC 365.000 de lei. În afară de cercetările efectuate la Histria, institutul derulează săpături şi la Sighişoara, Jidava, Costişa, Murighiol, Păcuiul lui Soare, Rotbav şi Târguşor - Peştera „La Adam“ etc. Şi Muzeul Naţional de Istorie al României a primit în acest an 355.000 de lei de la MCC, pentru şantierele de la: Borduşani - Popină, Bucşani, Hârşova - Tell, Durostorum, Sultana - Malu Roşu, Micia.
MCC a alocat fonduri în acest an şi pentru inventarierea unor situri arheologice. Astfel, Direcţia pentru Cultură din judeţul Cluj a primit 50.000 de lei, Direcţia pentru Cultură din Hunedoara - 50.000 de lei, Direcţia pentru Cultură din Iaşi - 40.000 de lei, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea - 50.000 de lei, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia - 50.000 de lei etc.
În afară de Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan“ şi Muzeul Naţional de Istorie a României, săpăturile arheologice mai sunt derulate de Muzeul Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei - Cluj-Napoca, Muzeul Banatului - Timişoara, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane - Deva, Muzeul de Istorie Naţională si Arheologie Constanţa, Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj Napoca, Universitatea Bucureşti etc.
Premierul recomandă strămutarea comunei Rădăuţi-Prut
Premierul Călin Popescu-Tăriceanu a recomandat, ieri, autorităţilor locale din comuna Rădăuţi-Prut, din judeţul Botoşani, să aibă în vedere posibilitatea strămutării satului, după ce acesta a fost acoperit, în această săptămână, de apele revărsate din râul Prut.
„Este evident că autorităţile locale vor trebui să analizeze şi să decidă. Nu vreau să înţelegeţi greşit. Nu iau eu decizii, nu este de resortul meu, dar cred că trebuie serios analizată oportunitatea rămânerii pe actualul amplasament sau mutării, sau reconstrucţiei caselor într-o zonă sigură. De fapt, asta este şi recomandarea mea, astfel încât acest efort să nu fie năruit, peste câţiva ani, din nou, de o posibilă viitură de acest gen“, a afirmat prim-ministrul, care a subliniat că este de profesie inginer hidrotehnician.
Şeful Guvernului consideră că decizia de strămutare a localităţii trebuie adoptată de Consiliul Local, după consultarea specialiştilor de la Ministerul Mediului.
Viitura de pe râul Prut a inundat peste 300 de locuinţe din Rădăuţi-Prut, distrugând mai mult de jumătate dintre ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu